ECOSISTEM — Designing Life
argument de Cristian Neagoe
Suntem noi înșine ecosisteme. Complexe, interconectate, imposibil de dezlegat de tot ce e înăuntrul nostru și de tot ce ne înconjoară. Dacă ți se pare că asta e doar o metaforă dintr-un text curatorial pentru o expoziție de artă, citește cu atenție mai departe:
Numărul de celule din corpul uman e de ordinul zecilor de trilioane. Numărul de bacterii din microbiomul nostru e de cel puțin 10 ori mai mare. Microbiomul uman conține 3,3 milioane de gene unice, în timp ce întregul nostru genom are vreo 23.000 de gene. Microbiologii obișnuiesc să glumească astfel: „Dacă ar fi să ne luăm după preponderența genelor atunci când așezăm ființele vii în categorii, atunci oamenii ar fi clar trecuți la bacterii”.
În ultimele două secole, umanitatea a transformat radical planeta care o găzduiește, declanșând o extincție globală fără precedent. Rata naturală de extincție, bazată pe dovezile fosile pe care le-am cercetat de-a lungul timpului, este de o specie dintr-un milion pe an. În prezent, ca urmare a activității speciei umane, e de cel puțin 1000 de ori mai accelerată.
În cele 4,5 miliarde de ani de când există Pământul, au mai avut loc cinci extincții majore care aproape că au stins scânteia vieții. Cea mai gravă dintre ele a avut loc acum 250 de milioane de ani, în Permian, când 95% dintre specii au dispărut pentru totdeauna. Totuși, niciuna dintre aceste extincții nu s-a întâmplat într-un interval atât de scurt de timp precum cea prin care trecem acum — și de care suntem direct responsabili.
„Ecosistem” a invitat studenți, artiști, biologi și specialiști într-un spațiu de reflecție în care au avut la dispoziție instrumentele artei și ale științelor vieții pentru a observa frumusețea, cruzimea și fragilitatea naturii prin experimente localizate pe care le-au documentat în diverse forme pentru a contura această expoziție. E un spațiu imperfect, la granița dintre natural și artificial, în care evoluția a oferit oportunități în aceeași măsură în care a produs cataclisme și microepisoade de extincție, urmate de noi valuri de specii dominante care la rândul lor au fost șterse de condițiile vitrege de mediu sau de superprădători care, la rândul lor, au ajuns să nu mai aibă ce să prădeze.
Complexitatea ecosistemului global din care facem parte — deși ne plasăm deseori ca observatori exteriori — se reduce într-un ritm alarmant. Realizăm prea rar și prea puțin că depindem esențial de ce ne înconjoară și că, dacă alegem să mergem mai departe ca specie, civilizație, cultură cu aceeași viziune arogantă, ne condamnăm singuri la pieire. Extincția în curs a speciilor, a genelor și ecosistemelor pe care am provocat-o nici nu se compară cu pandemiile, cu războaiele mondiale sau cu crizele climatice prin care am trecut deja. E poate cea mai gravă amenințare la adresa speciei umane, deși pare că alegem să o ignorăm ca și când nu ne-ar privi. Ne privește direct în ochi și e făcută cu mâna noastră.
Tot noi o putem opri — printr-un efort al umanității pe măsura magnitudinii problemei pe care am creat-o. Expoziția „Ecosistem” e una dintre piesele esențiale ale acestui puzzle pe care trebuie să-l rezolvăm cât mai curând. Dincolo de estetic și de etic, e un exercițiu de comunitate și de supraviețuire și un semnal ascuțit de alarmă pornit dintr-o mică galerie de artă care se întâmplă să se afle în cartierul Obor, un punct microscopic de pe Terra.
Poate că e prea puțin, prea târziu, prea slab. Dar dacă e un tipping point?
